Înfiinţarea Gărzii Naţionale Române şi a Senatului Naţional Român din Cluj (1918) relatate de generalului de brigadă Ioan HIDU I

Tumultosul sfârşit al anului 1918 a înregistrat amplele manifestări naţionale, politice, sociale şi militare de pe întregul teritoriu Austro – Ungariei. Dezintegrarea colosului bicefal s-a conturat ca o certitudine imediată. Întregul stat dualist a fost sfâşiat de mişcări revendicative, predominantă fiind eliberarea de sub dominaţia austriacă şi ungară. În acest context, mişcarea pentru eliberare naţională şi unitate a românilor din teritoriile imperiale a cunoscut forme maxime de manifestare.

În disperare, sperând până în ultimul moment în identificarea unor căi miraculoase de păstrare a integrităţii Imperiului Habsburgic, cercurile politico – militare conducătoare de la Viena au încercat – prin diferite negocieri şi promisiuni concensionale de ordin naţional – să oprească acţiunile separatiste ale naţionalităţilor dominate. Cu tot efortul întreprins, cu precădere în toamna anului 1918, încercările şi manevrele Vienei au fost de la început sortite eşecului. Lovitura de graţie, în acest plan, a venit din partea celor cu care, începând cu anul 1867, au constituit dualismul asupritor al celorlalte naţionalităţi din Imperiu: Ungaria. Prin declararea independenţei de stat, la 2 noiembrie 1918, Ungaria a pus punct viselor legate de supravieţuirea statului dualist. Pe de altă parte, pretenţiile noului stat ungar de a continua asuprirea celorlalte naţionalităţi – fără a le recunoaşte şi acestora aceleaşi drept la autodeterminare ca al lor – au amplificat acţiunile naţionale ale acestora.

În acest avânt liberator naţional general s-au încadrat şi românii din teritoriile incluse între graniţele monarhiei dualiste. Amplele lor manifestări de ordin politic, social sau militar, interne şi internaţionale, au urmărit cu perseverenţă un singur obiectiv prioritar: Unirea, ca naţiune liberă, cu România. Legat indisolubil de finalizarea acestui deziderat naţional, au devenit prioritare acţiunile menite a asigura transpunerea lui în viaţă.

În acest sens, legat de acţiunile întreprinse pentru înfiinţarea gărzilor naţionale române şi Senatului Naţional Român din Cluj (octombrie – noiembrie 1918), am identificat două documente redactate de către generalul de brigadă Ioan Hidu. Conţinutul acestor documente arată cu detalii desfăşurarea acţiunilor întreprinse în Cluj pentru organizarea luptei naţionale a românilor. În faţa indeciziei şi a lipsei unor directive şi ordine organizatorice concrete primite de la Consiliul Naţional Român Central de la Arad şi, cu precădere, sub presiunea militarilor din garnizoană – care refuzând a depune jurământul de fidelitate faţă de Ungaria au ameninţat cu părăsirea oraşului – conducătorii politici locali au decis înfiinţarea Senatului Naţional Român şi au obţinut acordul ungar pentru înfiinţarea gărzilor naţionale române. Se remarcă, din conţinutul acestor documente, tendinţa conducătorilor politici şi militari ai românilor din Cluj de a prelua comanda întregii mişcări naţionale a românilor din Imperiu. Încercarea de minimalizare a rolului unic conducător al Consiliului Naţional Central de la Arad şi transferare a acestuia către Cluj este clar oglindită în respectivele documente.

Cele două documente au fost redactate la începutul anului 1932 de către generalul de brigadă Hidu şi predate” Serviciului Studii Istorice din cadrul Marelui Stat Major român în vederea ilustrării istoricului gărzilor naţionale române.

De aceea, în legătură cu conţinutul informaţional istoric al acestora, nu este exclus ca unele aspecte să fie percepute şi redate cu anumite distorsiuni faţă de cursul evenimentelor anului 1918. Fără a căuta identificarea unor astfel de elemente, prezint principalele caracteristice descriptive ale acestora.

Documentul nr.1, intitulat: „Memoriu succint asupra importanţei acţiunilor naţional – revoluţionare din noiembrie 1918 …”, este scris de mână pe 3 pagini în tuş negru, datat şi semnat.

De asemenea, într-o legătură directă şi logică cu acest „memoriu”, au mai fost predate de autor şi copiilor a două ordine de zi. Datorită contextului epocii şi conţinutului explicativ al acestora, le consider şi prezint drept „anexe” ale primului document.

Anexa nr.1, intitulată: „Ordin de zi extraordinar nr. 7 al Senatului Naţional Român”, este scrisă de mână pe o pagină în tuş negru, datată şi semnată. Datarea acestei anexe (29 februarie 1932) este diferită de a celor două documente şi Anexei nr. 2 (11 februarie 1932) din cauza, probabilă, intrării cu întârziere în posesia autorului a copiei ordinului în cauză.

Anexa nr.2, intitulată: „Ordin de zi nr. 7 al Comandamentului General al Legiunilor Române …”, este scrisă de mână pe 3 pagini în tuş negru, datată şi semnată.

Documentul nr.2, intitulat: „Notiţe din primele cinci zile ale Revoluţiei din 1918…”, este bătut la maşină de scris pe 5 pagini. Documentul, aşa cum este specificat, este o copie primită de către generalul Hidu de la dr. Petre Peteanu. Redau în continuare, integral, documentele nominalizate:

                      Documentul nr. 1

Memoriu succinct

asupra importanţei acţiunilor naţional – revoluţionare din noiembrie 1918 puse la cale din iniţiativa sufletului naţional al

mai multor bravi Români aflători la Cluj

1) Sub fosta stăpânire maghiară Clujul era un focar de şovinism încăpăţânat maghiar, cât şi un important centru cultural şi militar maghiar, cum nu se mai găsea un altul în părţile locuite de Români ale fostei Ungarii. Aici era sediul diviziei de honvezi din Ardeal; aici se aflau, la izbucnirea revoluţiei, partea sedentară a comandamentului diviziei, părţi sedentare de trupe de honvezi atât infanterie, cât şi artilerie; aici sosiră, din zi în zi, tot mai mulţi ofiţeri şi soldaţi honvezi şi, prin activitatea şi din ordinul lui Apathi, veniră şi la soldaţi unguri; în fine, era adunată toată divizia de honvezi la Cluj; aici erau şi gărzile naţionale ungureşti înfiinţate în noiembrie. Aici era universitatea maghiară cu profesori şi studenţi crescuţi în ură şovinistă contra Românilor; aici era sediul multor familii aristocrate şovine maghiare. Importanţa culturală, politică şi militară a Clujului în regiunile locuite de Români era recunoscută întocmai şi de Guvernul revoluţionar maghiar din noiembrie 1918, care a numit pe cel mai înverşunat şovinist maghiar de atunci, pe profesorul Apathi, ca guvernator al Orientului (părţile de est ale fostei Ungarii), cu sediul în Cluj. Trupe române erau la Cluj numai partea sedentară (batalionul) din Regimentul nr.63 (originar din Bistriţa). La acest batalion se aflau şi mai mulţi ofiţeri români, ba mai erau şi între honvezi ofiţeri şi soldaţi români; mai erau şi ofiţeri în concediu ori trecători prin Cluj.

2) Avocatul dr. Amos Frâncu, un înflăcărat Român, avea încă de înainte de izbucnirea revoluţiei o organizaţie numită „Frăţia de cruce”. La 28 octombrie1918 această Frăţie a ţinut o şedinţă, la care au participat şi ofiţeri. La această şedinţă s-au luat importante hotărâri şi s-a lansat un manifest către moţii Munţilor Apuseni. 

În ziua de 31 octombrie apare ordinul telegrafic al Guvernului revoluţionar maghiar, ce ordona depunerea jurământului de credinţă către Republica Maghiară. Ofiţerii români aflaţi la Cluj nu vor să depună acel jurământ.

Ei caută, între persoanele cu vază dintre români, pe cei ce vreau să-i sprijine faţă de Comandamentul militar maghiar, ce atunci domina situaţia militară şi civil - politică în Cluj.

Avocatul dr. Amos Frâncu, bolnav în pat cu febră, primeşte cu entuziasm de a se pune în fruntea delegaţiei de ofiţeri cu care, în ziua de 2 noiembrie1918, se prezintă la comandamentul diviziei de honvezi şi delegaţia deneagă în numele ofiţerilor, ostaşilor şi neamului român depunerea jurământului către Ungaria. 

La comandamentul diviziei de honvezi s-a făcut atunci învoiala, ca românii să-şi alcătuiască gărzi naţionale române cu comandă română, cu ofiţeri români şi să depună jurământul de credinţă către Consiliul Naţional Român. S-a stabilit, însă, că comandamentul honvezilor să fie comun şi pentru gărzile naţionale române; ce lt.colonel Hidu, prin ordinul de zi din 17 noiembrie 1918 [vezi anexele 1 şi 2] a sistat, făcând gărzile naţionale independente.

Prima gardă naţională înfiinţată a fost „Legiuna I Cluj”, cu sâmbure din batalionul sedentar al Regimentului nr.63, pe lângă care s-au organizat gărzi pe comune; una din cele mai brave gărzi comunale a fost şi cea din Mănăştur Cluj.

3) S-a organizat „Sfatul de una sută” pentru întreg Ardealul şi, ca organ de conducere, „Senatul Naţional din Cluj” în frunte cu 2 preşedinţi (tribuni militari).

A pornit prin telegraf, telefon şi curieri activitatea de organizare a gărzilor naţionale române pretutindeni în Ardeal, cât şi ca organe de conducere administrativă „consilii comunale naţionale române”; pe când Consiliul Naţional Român din Ardeal a lansat cu mult mai târziu un apel de constituire.

4)Maghiarii şi honvezimea din Cluj au regretat învoiala din 2 noiembrie 1918 cu delegaţia română şi au încercat multe spre redobândirea situaţiei.

La 19 noiembrie1918 au pus la cale încercarea de a suprima pe dr. Amos Frâncu şi pe lt. colonelul Ioan Hidu, care locuia în Hotelul Francisc Iosif de atunci; au fost prinşi şi încercarea lor nimicită.

La 6 decembrie şi 17 decembrie 1918 au atacat Banca „Economul” unde zilnic se ţineau şedinţe de conducere ale Consiliului Naţional Cluj. Aceste atacuri au fost respinse bravuros.

5) Din cele de sus reiese importanţa acţiunii iniţiate şi conduse de cei din Cluj, cât şi pericolul de care au fost ameninţaţi în permanenţă. Deci reiese şi bravura, vitejia şi abnegaţia ce au dovedit membrii „Legiunei I- Cluj” ai Gărzii Naţionale Române.

Cluj, la 11 Februarie 1932.  

General de brigadă în rezervă

Ioan HIDU

                                             

                                              ANEXA 1

Senatul Naţional Român din Ardeal, sediul Cluj

Comisarii generali militari ai poporului român din Ardeal

Ordin de zi extraordinar nr.7

Noi, comisarii militari, ordonăm să se publice înaintea tuturor comandamentelor legiunilor din Ardeal în numele naţiunii române din Ardeal: A fost numit cu depline puteri Comandant al tuturor legiunilor române din Ardeal şi a întreg poporului înarmat dl. colonel Ioan Hidu.

Colonelul Ioan Hidu va purta titlul de: „comandant general al legiunilor române şi a poporului român înarmat din Ardeal”.

Toate autorităţile militare şi civile au să urmeze necondiţionat ordinile comandantului general, care îşi exercită atribuţiunile în contact organic cu comisarii generali militari din Cluj.

Acest ordin are să fie publicat în particular în adunările de ofiţeri şi în adunările legionarilor a tuturor legiunilor române din Ardeal.

Comisarii generali militari ai poporului român din Ardeal, Dr. Amos Frâncu (ss)   Dr. Emil Haţiegan (ss)

Conform cu originalul.

Cluj, februarie 1932. General Hidu

ANEXA 2

Comandamentul General al Legiunilor Române şi al Poporului Român

Înarmat din Ardeal

Ordin de zi nr.7

1) Prin ordinul de zi de faţă, cu data de 17 noiembrie 1918, pun în vedere tuturor Românilor din Transilvania că eu, colonelul Hidu Ioan, fiind numit comandant general de către comisarii militari (tribunii) poporului român din Ardeal, cu începere de azi preiau comanda.

2) Comanda o exercit în contact organic cu tribunii din Ardeal, ca organe ale Consiliului Naţional Român.

3) Ordonez tuturor legiunilor că, în strictă regulă şi disciplină militară, pentru orice dispoziţii de organizare să se adreseze Comandamentului General al Legiunilor Române şi al Poporului Român Înarmat din Ardeal cu sediul în Cluj, strada Bathori, nr.1.

4) Se vor menţine în vigoare toate ordinele de zi de până acum ale tribunilor militari dr. Amos Frâncu şi dr. Emil Haţiegan, sistând însă  comandamentul comun strein.

5) Toţi comandanţii vor înainta zilnic - din apropiere prin curieri, din depărtare telefonic, ori telegrafic - situaţia normală de efectiv.

6) Misiunea mea fiind de a apăra cu forţele militare române din Ardeal libertatea

naţională şi ordinea publică, în numele naţiunii române îmi exprim mulţumirea intimă pentru solicitudinea corpului de ofiţeri români, ce s-a anunţat imediat sub drapel. Ca semn extern al mulţumirii mele pentru trecut şi a încrederii pentru viitor, înaintez pe toţi ofiţerii, elevii plutonieri

(stegari) şi cadeţii - neavansaţi până acum prin tribuni - la un grad mai înalt, cu ziua de azi.

7) Suprema comandă militară este „Comandamentul Suprem” instituit de „Consiliul Naţional român General”. Eu, colonelul Hidu, sunt însă organul mijlocitor între Garda Naţională Română din Ardeal şi legiunile ei pe deoparte, de alta între Comandamentul Suprem al Consiliului Naţional General, azi cu sediul la Arad, la care trupele mie subordonate au să se adreseze prin mijlocirea mea.

8) Avansez pe fostul preşedinte al Senatului Naţional Român din Ardeal, dr. Amos Frâncu, fost tribun militar al poporului din Ardeal, care, din pricina boalei sale, s-a retras de la posturile sale de onoare şi a intrat ca simplu legionar în Legiunea I- română din Ardeal cu sediul în Cluj de sublocotenent de rezervă în aceeaşi legiune: pentru pregătirile sale anterioare şi, mai ales, pentru meritele sale câştigate întru organizarea rapidă militară a Gărzii naţionale militare şi civile din Ardeal. Ordonez să se ia act cu mulţumită că, numitul, a cedat toate retribuţiile sale militare pentru fondul „victimelor, orfanilor şi văduvelor de la Beliş, Mărişel şi din alte părţi ale Ardealului din zilele de reînviere a libertăţii naţionale”.

Ostaşi Români!

Astăzi lumea ne priveşte. De la apus la răsărit două continente văd în noi pe soldaţii păcii, libertăţii şi ordinei. Pentru naţiunea română, pentru toate neamurile! O sfântă datorie ni se cere. Împliniţi-o! Atunci şi numai atunci o să purtaţi cu fală numele de „Român”. Păziţi credinţa în Dumnezeu! În numele lui tot înainte!.

                        Ura! Steagul tricolor!

Colonel Hidu (ss)

Cluj, la 11 februarie 1932.

General de brigadă în rezervă

Ioan Hidu 

Prizonierii romani din armata austro-ungara internati in Rusia - Rezumat III

Prima rută, repatrierea prizonierilor români din Rusia europeană - urmare a acordului germano-sovietic privind schimbul reciproc de prizonieri, efectuat sub patronajul Ligii Naţiunilor şi Crucii Roşii Internaţionale de la Geneva beneficiază în lucrare de o prezentare de detaliu a mecanismului acţiunii în sine. Toate cele „patru etape" prevăzute de acordul în cauză şi parcurse de către cei 19 516 prizonieri români, pe rula repatrierii lor (Riga sau Reval - Stettin - Oderberg sau Tetschcn -Halmeu), sunt prezentate împreună cu baza elementelor de specificacitate identificată. De asemenea, implicarea misiuni lui militare şi a ataşaţilor militari români în acţiunea de repatriere a prizonierilor români, precum şi rezultatele activităţilor obţinute în această problematică sunt prezentate în lucrare în ordinea derulării lor cronologică. Acţiunile întreprinse în principalele ţări în care România a avut prizonieri s-au încheiat în cursul anului 1922 prin repatrierea marii majorităţi a acestora.

A doua rută a repatrierii prizonierilor români a fost cea care a început în portul siberian Vladivostok şi s-a sfârşit fie în portul Constanţa, fie în porturile italiene (Triest, Genua, Raguza). Această repatriere îşi găseşte ilustrarea în lucrare prin prezentările făcute demersului iniţial al guvernului român, analizei măsurilor organizatorice întreprinse de acesta şi derulării, pe etape, repatrierii în sine atât a prizonierilor români din Siberia, cât şi a voluntarilor din Legiunea Română de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni. De asemenea, cu referire directă la acţiunile de repatriere întreprinse de români în lucrare este prezentată întreaga activitate (de la organizare până la desfiinţare) a Misiunii Militare Române din Siberia. Astfel că, atât voluntarii din Legiunea Română, cât şi prizonierii ardeleni şi bucovineni din Siberia (4 746 persoane) au fost repatriaţi între anii 1920-1922 din Siberia (prin portul Vladivostok) pe navele maritime închiriate de Consiliul Suprem Aliat (transporturile „A" şi numerele „I"-„IH"); Crucea Roşie germană (transporturile „IV" şi „V") şi Crucea Roşie Internaţională (transporturile „VI A" şi „VI B").

Rezultatul activităţii de cercetare a fondurilor de arhivă în cauză, completat cu informaţii din lucrările de profil, l-am finalizat prin tratarea ca atare a problematicii repatrierii prizonierilor români din Rusia. De asemenea, acolo unde datele identificate în legătură cu anumite etape sau aspecte ale procesului repatrierii prizonierilor români ardeleni şi bucovineni din Rusia au fost contradictorii, de la o sursă informativă la alta, am menţionat atât existenţa acestora, cât şi a surselor documentare în cauză.

Am convingerea că prezenta lucrare - datorită volumului documentelor identificate, cercetate, analizate şi consemnate -vine cu date noi în sprijinul cunoaşterii voluntariatului român din Rusia anilor 1917-1920 şi repatrierii prizonierilor români din armata austro-ungară internaţi în aceeaşi ţară. In demersul meu, am urmărit ca informaţiile prezente în consemnările seci ale documentelor identificate şi cercetate să fie completate, într-o anumită măsură şi pe cât posibil, de către cele ale relatărilor participanţilor direcţi. Numai în acest mod, cred, am asigurat o prezentare analitică a voluntariatului român din Rusia în adevărata lui semnificaţie: politică, militară şi morală.

Întregul demers al cercetării efectuate aduce prin prezenta 'lucrare o contribuţie semnificativă la îmbogăţirea istoriografiei dedicate voluntarilor români din anii 1917-1920; cercetările viitoare putând identifica surse noi documentare şi, în acelaşi timp, aprofunda analiza unor noi aspecte.

Repatrierea prizonierilor români din armata austro-ungară internaţi în Rusia a fost considerată atât de către guvernul român, cât şi de organizaţiile internaţionale implicate în desfăşurarea acestei acţiuni ca încheiată la sfârşitul anului 1922. O evidenţă unanim recunoscută drept cifra finală exactă a prizonierilor români repatriaţi din Rusia Sovietică nu există. Variantele care s-au aflat în discuţie prin intermediul documentelor emanate de la Crucea Roşie Internaţională, Liga Naţiunilor (doctor Nansen), diferitele organizaţii sau misiuni naţionale de Cruce Roşie (germane, ungare, cehoslovace, daneze etc), misiunile militare de repatriere sau ataşaţii militari nu converg spre aceleaşi cifre. Diferenţele par explicabile prin prisma condiţiilor concrete în care s-au făcut înregistrările acestora în diferitele „etape" de control instalate pe parcursul itinerariului repatrierii lor. De altfel, nici cifrele totale comunicate de diferitele misiuni militare, ataşaţii militari români sau direcţiile, serviciile şi secţiile ministerelor române implicate în repatrierea românilor prizonieri în Rusia nu coincid între ele. Cu toate aceste diferenţe, analiza cifrelor consemnate în documentele în cauză permite, prin coroborarea acestora între ele şi eliminarea celor cu înscrisuri vădit eronate, întocmirea unei evidenţe asupra prizonierilor români clin armata austro-ungară repatriaţi din Rusia de către statul român.

Primele diferenţe sesizabile, în acest sens, au apărut odatfi cu primirea de către Ministerul Afacerilor Străine român a textului „Raportului asupra repatrierii prizonierilor de război" prezentat de doctorul Nansen, înaltul Comisar al Ligii Naţiunilor, Consiliului Societăţii în ziua de 1 septembrie 1922. în nota trimisă de către acest minister Ministerului de Război, 18 septembrie 1922, s-a comunicat „numărul prizonierilor români repatriaţi din Rusia", cifra prezentată de Nansen, ca fiind „de 19 690", dintre care: 18 140 prin Marea Baltică - Berlin, 901 prin Marea Neagră şi 649 prin Vladivostok. în acelaşi timp, ataşatul militar român la Berlin a raportat primirea din Rusia, via Reval - Stettin - Oderberg, pentru repatriere a unui număr de 19 511 prizonieri români. Concluzia a fost logică, „datele nu coincid", urmare şi a faptului că „cifrele din raportul doctorului Nansen sunt cu totul lapidare". Potrivit părţii române: „Rămâne acest raport să-l înregistrăm cu titlu de informaţie", iar „chestiunea" rămânea „susceptibilă unei verificări" ulterioare.

Cifra raportată de către ataşatul militar român de la Berlin a fost modificată de către acesta prin raportul din 9 decembrie 1922: „19 516" prizonieri români repatriaţi din Rusia europeană (cifră evidenţiată prin argumentarea respectivă, în subcapitolul dedicat repatrierii în cauză). Diferenţierile în discuţie s-au datorat de multe ori şi înscrisurilor lapidare sau omiterii înregistrării unora dintre prizonieri de către diferitele „etape" sau centre de „triere".

O altă cauză a apariţiei acestor diferenţe a fost explicată de către şeful Secţiei Statistice din Ministerul de Război în anul 1928. Potrivit acestuia, Regulamentul asupra prizonierilor de război, emis la 14 august 1916 (prin înaltul Decret regal nr. 2 793), nu „şi-a găsit aplicaţia practică, deoarece prevederile lui erau cu totul în afara realităţilor evidenţiate de război". Aceleaşi deficienţe de ordin organizatoric, referitoare la modalităţile concrete de înregistrare şi ţinere a evidenţei prizonierilor repatriaţi, au fost consemnate şi la diferitele etape care s-au preocupat de acest aspect. Drept urmare a acestor aspecte negative, numărul concret al prizonierilor români şi mai ales situaţia lor la zi nu a putut fi ţinută corect de către acestea, dar nici de către Biroul pierderilor de pe lângă Marele Cartier General. Toată formularistica şi metodologia folosită, în vederea ţinerii evidenţei prizonierilor, s-au „dovedit a fi nepractice, nepermiţând angrenajul şi legătura necesară pentru cunoaşterea în orice timp şi oricând a pierderilor suferite". Listele sosite din ţările de internare a prizonierilor, precum şi din partea diferitelor „etape" de primire şi triere a acestora, au fost multiple şi cu repetări permanente. Toate aceste deficienţe au făcut ca „unul şi acelaşi prizonier" să fie „trecut" în mai multe liste, iar „identificarea prizonierilor" să se facă „cu mare greutate" şi „întârzieri mari".

Analiza conţinutului documentelor identificate indica numărul prizonierilor români din armata austro-ungară repatriaţi din Rusia în urma intervenţiei statului român ca fiind de 24 262 persoane; 19 516 prin Marea Baltică şi 4 746 prin intermediul Misiunii Militare din Siberia. Cifra în cauză se referă la prizonierii a căror departajare pe provinciile de origine am putut-o determina în baza documentelor identificate. Pentru cei repatriaţi pe Maica Neagră sau prin intermediul misiunilor militare române nu am identificat cifre menite a asigura departajarea exactă şi corectă a celor din Ardeal de cei din Bucovina. Potrivit documentelor în cauză, Misiunea Militară Română din Siberia (Anexa nr. 33) a repatriat, din totalul de 4 746 persoane, un număr de 3 118 ardeleni şi 1 297 bucovineni (în total 4 415 persoane). Restul de 331 persoane au fost civili, basarabeni, cehi etc. Dintre cei 4 415 ardeleni şi bucovineni repatriaţi din Vladivostok, un număr de 2 569 au fost debarcaţi în Constanţa (1 545 ardeleni şi 1 024 bucovineni), iar 1 846 în unele porturi din Italia (1 573 ardeleni şi 273 bucovineni). De asemenea, din cei 19 516 prizonieri români repatriaţi prin Stettin (pe Marea Baltică) un număr de 17 427 au fost ardeleni şi 1 084 bucovineni, în total 18 511 persoane. De altfel această cifră a fost confirmată şi de către Ministerul Afacerilor Străine român (Anexa nr. 34), care a achitat pentru transportul lor „suma de 10 707 665 de lei". Diferenţa de 1 005 a fost dată în marea ei majoritate de cei 995 prizonieri neluaţi în evidenţe de către organele „de triaj" abilitate ale statului român. In conformitate cu aceste date, rezultă că au fost repatriaţi din Rusia prin grija statului român un număr de 20 545 ardeleni şi 2 381 bucovineni, în total 22 926 prizonieri. Cifra se apropie de cea consemnată în raportul Serviciului Statistic al Ministerului de Război de la sfârşitul anului 1923: „repatrierea celor 23 500" prizonieri din Rusia Sovietică.

Dramatică a fost activitatea menită a clarifica situaţia prizonierilor de război morţi sau dispăruţi în timpul internării lor. Greutăţile au fost întâmpinate cu precădere în momentele întocmirii „actelor de deces" pentru această categorie nefericită de prizonieri. Misiunile militare şi ataşaţii militari români au întâmpinat cele mai multe dificultăţi în timpul acţiunilor menite a lămuri cauza „dispariţiei" sau „morţii" prizonierilor, precum şi a locurilor înhumării acestora. Aceste cercetări au fost posibile pentru prizonierii din rândul armatei române sau a basarabenilor din rândul celei ruse, internaţi în fostele state adversare din Blocul Central, precum şi pentru cei din fosta armată austro-ungară internaţi în Italia, Franţa sau Anglia. Din păcate pentru ei, cercetări privind soarta prizonierilor români din fosta armată austro-ungară morţi sau dispăruţi în prizonieratul rusesc nu s-au putut efectua de către reprezentanţii autorizaţi ai României. în clarificarea situaţiei acestora s-au întrebuinţat comunicările primite fie de la Viena, fie de la Berlin, procurate prin intermediul autorităţilor sovietice sau a comisiilor proprii aflate dislocate în diferite regiuni ale Rusiei. De aceea, una dintre principalele greutăţi s-a datorat faptului că „de foarte multe ori" numele şi prenumele prizonierului, fără a avea „alte date înscrise", s-au scris greşit. Această transcriere greşită a făcut ca „cele mai multe din comune şi corpurile de trupă" să nu poată „identifica pe decedaţi" în mod corect. Datorită asemănărilor şi lipsei altor elemente de precizare s-au întâmplat şi lucruri „grave", astfel că „de foarte multe ori substituiau pe alţii în locul adevăraţilor decedaţi", situaţie care, fără voia autorităţilor legale, a creat o serie de neajunsuri urmaşilor prizonierilor morţi sau dispăruţi în timpul prizonieratului.

Problematica aceasta „a căpătat o dezlegare legală prin Legea dispăruţilor" din 11 decembrie 1923, care a înlocuit „cărţile de judecată" - obligatorii până atunci - prin actele de „moarte prezumată", eliberate de către judecători. Potrivit noi Im reglementări, Ministerul de Război a fost abilitat legal a funiiz;i „informaţii pentru fiecare dispărut în parte" judecătoriilor. Legea având „aplicaţie pe întregul teritoriu", Secţia Statistică din Ministerul de Război „s-a văzut nevoită" să se „ocupe" şi de „morţii şi dispăruţii" în prizonierat din teritoriile nou intrate în compunerea României Mari, militari „în fostele armate austro-ungară şi rusă".

Urmare a noilor sarcini primite spre rezolvare, Ministerul de Război a dispus tuturor misiunilor militare şi ataşaţilor militari români din străinătate să accentueze cercetările efectuate în legătură cu acest aspect. Centralizarea comunicărilor primite atât din partea reprezentanţelor civile şi militare române, cât şi a Crucii Roşii Internaţionale, Ligii Naţiunilor, unor organizaţii de Cruce Roşie naţionale, misiunilor de repatriere şi „oficiilor de prizonierat" ale fostelor state beligerante, a permis identificarea numărului prizonierilor români morţi sau dispăruţi în prizonierat. Conform datelor centralizate, evidenţa acestora a fost următoarea: 81 838 de prizonieri din Vechiul Regat; 72 000 de prizonieri din Transilvania şi Bucovina (militari în fosta armată austro-ungară), din 3 109 comune; 40 200 de prizonieri din Basarabia (militari în fosta armată rusă), din 1 625 comune.

Toate aceste cifre constituie un argument în favoarea tributului de sânge pe care întregul poporul român a trebui să-l plătească pentru a reuşi, într-un final fericit, să se unească într-un singur stat naţional: România Mare.